Ambasadorul zambetelor mici si mari!

Depresia NU are gura sa strige! (O mamica s-a sinucis la 4 zile de la nastere)

by | Feb 18, 2020 | Ai grijă de tine

‘O mamica de 34 de ani, s-a sinucis ieri dimineata, aruncadu-se de la balconul maternitatii in care nascuse cu 4 zile inainte primul ei copil.
Sotul urma sa ii ia acasa azi, pe amandoi.
Se pare ca mamica suferise un soc la 18 ani cand mama ei s-a sinucis,avand antecedente psihiatrice.’
Asta e stirea care mi-a rupt sufletul azi..

‘Copilul unei mame care s-a sinucis poarta in el o vina toata viata’, asa a deschis seara, saptamana trecuta seminarul ‘Cum sa ne eliberam de vinovatie’ Alice Bindar Nicolae.
Nu stiu daca este real studiat ca este asa sau nu, dar cand am citit stirea cu mamica din Iasi, asta mi-a venit in minte.

Depresia nu doare. Fizic. Dar doare pe dinauntru putin cate putin, pana cand in unele cazuri, omoara.
Depresia nu are gura sa strige, dar daca o asculti suficient de atent, o auzi.
Depresia nu isi alege ‘clientii’, ea exista in fiecare dintre noi, mai mult sau mai putin.
Depresia e ca o fantoma pe care nu o vezi, dar o simti cand e prea tarziu.
Depresia se ascunde bine si iese cand nu te astepti.
Depresia NU e un moft si nici o boala inventata!

Fiti atenti la femeile care nasc.
Depresia nu iarta pe nimeni, oricat de mult si-ar fi dorit copilul.
Aveti grija de mama ca si de bebelus.
Urmariti semnele si fiti gata de ajutor pentru ea.

Ce simte o femeie in depresie?
Se simte goala, trista, ca nu isi gaseste locul.
Desi e constienta ca ar trebui sa fie fericita, nu poate.
Traieste totul ca intr-o transa si face totul mecanic.
Zambeste si nu stie sa spuna ce e cu ea.
Doarme putin si crede e normal sa se simta asa.
Respira pentru ca trebuie sa o faca, dar ganduri negre ii dau ocol cand e singura.
E furioasa pe tot si toate, dar mai ales pe ea.
Ar tipa dar nu e lasata de societate.
Ar plange si cu altii, nu doar singura, daca ar avea cu cine.
Ar vorbi, daca ar avea cui.
O femeie in depresie are nevoie de ajutor.

Eu am constientizat asta intr-o zi de marti, cand Alexandru avea 6 luni si Maria 2 ani.
Eram mama de 2 ani si jumatate, a doi copii mici si desi aveam tot ce imi doream, am simtit cum ma sufoc si cum nu imi gasesc locul.
Primul pas a fost constientizarea pentru a putea cere ajutor, asa ca atunci am avut prima discutie cu sotul despre cum ma simteam.
In cazul meu, am reusit sa inving aceste emotii. A fost mai usor de dus in doi, decat daca as fi fost singura.

Mi-e sufletul greu de cate ori citesc despre o mama care isi pierde viata din cauza oboselii, a depresiei, a faptului ca nu mai poate.  Mai mult ajutor din partea celor din jur, poate ar ajuta si copiii nu si-ar mai pierde mamele.

Ati simtit vreodata ca sunteti prea obosite sa continuati? Ce ati facut sa va reveniti?

Multa grija si iubire!

Pin It on Pinterest

Share This