alaptatul, alaptat, furia laptelui, consultant alaptare, angorjare sani, intarcare, furia laptelui, pompa de san, lapte de mama, alapteaza, alapta, alaptare, alaptarii, lapte de mama

Odă țâței minunate! Fericirea alaptarii!

Daca mi-ar fi spus cineva ca voi ajunge sa scriu ‘Odă țâței minunate’ as fi zis ca e nebun. Asta pentru ca eu am fost mama care nu a alaptat-o deloc (nu pentru ca nu am vrut) pe Maria si greu si putin pe Alexandru. Am fost mama care a trecut prea greu prin furia laptelui si care nu a gasit nici o placere in procesul alaptarii. Mi se parea greu cu toti consultantii vazuti, cartile citite si cursurile la care am fost. Pur si simplu nu a fost…
Am fost una dintre miile de mame impacate ca nu se poate si ca nu voi trai vreodata asta. Tocmai de aceea INTELEG atat de bine fiecare mama  care incearca si nu poate.

Azi, vreau sa imi povestesc bucuria.
Achim a venit pe lume sa ne intregeasca si clar sa pot trai cu el ce nu stiam ca se poate sau ca pot si eu.
La al treilea am refuzat sa mai trec inca o data prin cursuri sau vizite ale consultantilor.
Mi-am spus ca nu mai trec prin acel stres in care imi pun sperantele si in care la final ies dezmagita si suparata pe mine.
Mi-am zis ca daca se intampla natural sa fac fata alaptarii voi primi cu bratele deschise daca nu, inseamna ca nu a fost sa fie si gata.

Eee, Bebe Achim clar a avut alte planuri.
A venit la 35 de saptamani (devreme, la fel ca si fratii sai) si a stat 5 zile in spital (la terapie intensiva) astfel ca NU l-am avut cu mine deloc primele 24 de ore (fiind la oxigen si perfuzii). Apoi l-am vazut cu program pana la iesirea din spital. 5zile in care doar o singura zi am reusit sa fim impreuna 3 ore. Timp in care am facut skin to skin (ce daca trecuse mai bine de 48 de ore de la nastere) si in care i-am facut cunostiinta cu sanul ca sa ne acomodam cu pasii alaptarii. Nu a tras din el dar s-au cunoscut bine.
Dupa ce a venit acasa l-am pus la san din ora in ora. Eu trecusem, pana sa ajunga el acasa, deja prin furia laptelui si sanii dadeau ceva laptic, doar ca nu suficient pentru cat papa el.
Am ales sa il alaptez cat este si sa ii dau completare, caci pe langa ca plangea de foame, trebuia sa il ajut sa ii treaca si icterul puternic cu care plecasem din spital.

De atunci au trecut 3 luni. Achim inca este hranit mixt, mai mult alaptat decat biberon.

Am ajuns dupa primele saptamani sa iubesc sa ma ocup de alaptat (nu imi vine mie sa cred asta). Iubesc momentele noastre si mai ales cele din ultimele 2 saptamani de cand el a crescut si a devenit tot mai activ langa mine.
Il ador cum ma priveste si mai ales bucuria pe care o are cand suntem impreuna. Parca nu vreau sa mai creasca sau timpul sa treaca mai greu pentru ca stiu ca sunt momente care trec prea repede. Nu stiu cand a facut 3 luni dar m-a facut asa fericita. Sunt recunoascatoare pentru ce traiesc!
Nu stiu cat o voi face caci nu am o data pana cand vreau sa fac asta. Probabil cat timp ma va face fericita si pe mine si pe el. Acum, ne bucuram doar unul de altul.

Zambetul alaptarii este magic!

Am simtim nevoia sa scriu acest articol pentru ca daca nu traiesti asta nu ai cum sa simti aceste lucruri. Eu nu le-am inteles povestite de cele din jur. Pentru mine alaptatul insemna o amintire urata si fara final fericit. Am scris despre cat de greu poate fi si mai ales de ce unele femei ajung sa urasca sa o faca.
Simtem ca ii sunt datoare (țâței) sa scriu si de bine si de cat de fericita sunt acum.
Nu as schimba nimic din ce a fost cu ceilalti doi pentru ca stiu ca am facut tot ce a tinut de mine atat cat am putut, dar daca ar fi sa am o dorinta aceea ar fi sa fi fost la fel se simplu si natural asa cum a fost si este cu Achim.
Cand vorbim de alaptat nu ar trebui sa fie greu pentru nimeni, ci frumos si usor.
La voi cum a fost?

Multa grija si iubire!

Mesajele voastre