Cand copilul pleaca si mama ramane

Fiica mea, Ana, a postat pe blogul ei o amintire draga din tineretea mea si copilaria ei. M-a induiosat pana la lacrimi si nu pot sa ma gandesc azi la nimic altceva decat la acei ani.

Erau anii in care ii aveam langa mine in permanenta si nu plangeam de dorul lor. Nu credeam ca asa de repede vor trece si ca va veni o vreme cand totul nu va mai fi decat o amintire.
Nu credeam atunci ca anii trec asa de repede iar copiii cresc si pleaca.
Fiecare pe drumul lui.
Fiecare cu zborul lui.
Iar tu, tu imbatranesti si nu-ti raman decat amintirile. Amintirile dulci si amare deopotriva.
Amintirile ca i-ai tinut la pieptul tau zile si nopti, ca ai cautat sa le oferi tot ce-a fost mai bun in viata ta, ca ai invatat sa ierti si sa uiti de dragul lor. Amintirea lor cu prima zi de gradinita, prima zi de scoala, prima zi de liceu. Apoi gata la facultate n-au mai mers cu mami de mana.
Tu le pregateai tacut si discret drumul lor spre inaltimi, suflete al meu, iar acum cand ti-e dor de ei si nu poti sa ajungi rasfoiesti poze, depeni amintiri, mai cade cate o lacrima si te gandesti cat de putin timp ti-a mai ramas. Iar ei au zborul lor.

Restul articolului il puteti citi AICI sau pe pagina ei de facebook AICI.

Bubu

Mesajele voastre