Singura data cand n-am putut sa raman alaturi de copilul meu

IMG 0515 - Singura data cand n-am putut sa raman alaturi de copilul meu

Toate trec pana la urma, dar sunt momente pe care n-ai vrea sa le retraiesti. Singura data cand n-am putut sa raman alaturi de copilul meu, la greu 

  • A slabit enorm. Are cearcane adanci. Si in privire i se citeste nu doar oboseala. E mai degraba un amestec de deznadejde si neputinta. Nu a trecut nici un an de cand a devenit mama, dar nu isi mai aminteste de cand n-a mai dormit un somn bun si nici de cand nu s-a mai simtit ea, femeia, omul, nu mama. Zilele si noptile se scurg la fel, plimbandu-se prin casa, ca un hamster in cusca, cu un bebelus in brate care nu pare sa vrea sa se opreasca din plans.
    ***
    Au trecut mai bine de sapte ani de cand a devenit mama pentru prima oara. Acum, la al doilea copil, lucrurile i se par mai simple. Nu sunt, doar ca a mai trecut cumva prin asta. De fapt, multe s-au schimbat de cand n-a mai tinut in brate un bebelus. De la scutece, la abordari privind alaptarea sau diversificarea. Dar chiar si asa, situatiile sunt totusi similare. Si nu se mai simta nici speriata, nici singura. Si probabil ca al treilea copil nu mai suna asa de absurd acum.
    ***
    Oscilez intre cele doua imagini.
    Privind in urma, cu detasarea unei mame cu baiat mare, pot spune astazi ca am avut noroc. Dar nici nu cred ca as avea puterea sa o iau de la capat.
    Pot numara pe degete si acum noptile in care am dormit patru ore legate in doi ani si jumatate. Si nu am uitat zilele in care impingeam caruciorul aiurea pe strazi, uitandu-ma lung la telefon si neavand cu cine sa vorbesc, pentru ca toata lumea e la job sau mai putin interesata de povesti despre o mama cu bebe. Si acum ma surprind vorbind singura cu mine insami – obicei de care nu scap nici acum, dupa ani.
    Am reluat parte din activitatile muncii mai devreme decat as fi putut, din diferite motive, unul dintre acelea fiind – recunosc – nevoia de a iesi in lume, de a schimba doua vorbe si cu un adult si nu doar despre copil.
    Am pierdut alte lucruri si mi-a luat ceva pana la gasirea unui echilibru si chiar intelegerea aspectelor cu adevarat importante pentru mine.
    ***
    Acum sunt bine. Cum se spune, toate trec la un moment dat si omul are marele avantaj de a putea uita sau cel putin trece peste ce a fost greu.
    Normal ca acum sunt altele si stiu ca vor urma altele provocari, specifice varstei. Dar vor trece si ele, nu?
    Exista insa un moment pe care cu siguranta n-as vrea sa il retraiesc. Si pe care nu-l doresc nimanui.
    Singurul moment in care n-am putut sa raman alaturi de copilul meu.
    ***
    Avea in jur de 3 ani. Era prima noastra vacanta, in trei, pe litoralul romanesc. Hotel cu piscina, pentru eventualitatea in care copilului nu-i place marea.
    Copilul era ok cu marea. Mai pe la mal, dar ok. Dar, intr-una din zile, cam pe la mijlocul sejurului, ne da prin cap sa incercam si piscina.
    Nu stiu daca am stat cinci minute. Stiu doar ca, cu mine de mana, copilul se smuceste, aluneca si se loveste. De marginea piscinei. Cu capul.
    In prima clipa nu ne-am panicat. Copilul plangea, dar parea mai mult de sperietura decat de lovitura in sine.
    Pana cand vedem ca sangereaza. La cap. In spate, undeva in zona osului occipital. Nu sangereaza tare, dar suficient cat sa iti dai seama ca nu e doar un cucui si ca n-ar fi rau sa-l vada un medic.
    Presam bine rana si, iesind din hotel, observam ca fix peste strada e stationata o salvare.
    Sofer si asistenta, fara prea multe ustensile la indemana, ne explica ca nu e grav, dar poate ar fi bine sa i se puna doua copci – la spital. Doar ca nu pot sa ne ajute asa, pe loc, ca orice deplasare a unei ambulante trebuie anuntata prin centrala.
    Adica noi, acolo, la fata locului, deja in ambulanta, nu putem pleca la drum, spre spital – desi avem un copil cu rana deschisa, pentru ca trebuie centrala sa ne trimita o ambulanta.
    Sunam, explicam ca avem deja o ambulanta, doar sa ii dea ok-ul.
    Intr-un final, plecam spre spitalul din Mangalia. Eu cu copilul in ambulanta, sotul in urma cu masina personala. Mentionez ca tot drumul copilul a fost ok. Am vorbit cu el. Mi-a spus ca il doare, mi-a aratat unde, l-am linistit. Dar a fost cel mai lung drum din viata mea, cred. Si asta n-a fost nimic pe langa ce-a urmat.

12961730 1098883403504682 6647262617208611628 n1510057230 - Singura data cand n-am putut sa raman alaturi de copilul meu

Am ajuns la spital, am intrat la Camera de Garda, ne-a spus ca rana e superficiala si e la alegerea noastra daca sa ii coasa rana sau nu. Cum mai aveam cateva zile de concediu si doctorii ne-au asigurat ca se va vindeca mai repede si mai sigur daca ii pun doua copci, deci e in beneficiul copilului, am fost de acord.
Si a venit momentul adevarului.
Pana atunci copilul a fost foarte cooperant. Dar cand a trebuit sa il tunda in zona ranii, a inceput sa urle ca din gura de sarpe.
Si cica eu trebuia sa ii tin imobilizat capul, in timp ce o asistenta il tinea de maini si de picioare.
Eu am inteles ca asa era mai bine, ca era pentru binele lui, dar n-am putut. Am incercat. Dar pur si simplu n-am putut.
A fost prima data (si ultima – slava Domnului, nici n-a mai fost nevoie), cand n-am putut sa raman alaturi de copilul meu la greu. Eu care am fost mereu langa el, la orice raceala, la orice vaccin, la orice cosmar, la orice moment in care nu i-a fost bine, atunci – cand poate avea nevoie mai mult de mine – n-am putut.
Am iesit si l-am rugat pe sotul meu sa preia fraiele.
Iar eu am iesit pe usa spitalului si am plans.
Toata procedura n-a durat mult. Si cand a iesit, bandajat si linistit, l-am strans atat de tare in brate si m-am rugat sa nu mai trecem niciodata printr-un astfel de moment.
***
Daca va intrebati, ne-am continuat vacanta la mare, cu copilul cu bendita alba, din pansament.
Nu l-a durut nici imediat dupa, nici cand i-au scos firele. Nu isi aminteste si nici nu stim daca are vreun semn – nu l-am mai tuns cheluita de-atunci.
A trecut. Dar n-am uitat. Si nici n-as vrea sa fie cazul sa-mi amintesc.

Pe Iuliana o puteti citi pe iulianaroca.ro

22551533 1622144921178525 2005761986 n1692269001 - Singura data cand n-am putut sa raman alaturi de copilul meu

Pe scurt..
IMG 0515 - Singura data cand n-am putut sa raman alaturi de copilul meu
Nume Articol
Singura data cand n-am putut sa raman alaturi de copilul meu
Descriere
Cand copilul meu este ranit iar eu nu pot fi langa el ma ucide. Singurul moment cand a fost asta a fost de mult dar..
Autor
Despre
Zana Scutecel
Logo
1 - Singura data cand n-am putut sa raman alaturi de copilul meu
printfriendly pdf email button md - Singura data cand n-am putut sa raman alaturi de copilul meu

Comentarii

Comentarii

Nu rata articolele noi!
Inscrie-te la newsletter
Primeste in fiecare dimineata articolele
ca sa ai ce citi la cafea!

Iti poti sterge adresa oricand! Incearca!
close-link