prematuritate - Ziua Internationala a Prematuritatii

Ziua Internationala a Prematuritatii

Eu sarbatoresc aceasta zi prin cele 2 minuni date de Dumnezeu! Suntem norocosi! Maria a venit pe lume in ajun de Craciun la 35 de saptamani si 3 zile. In ziua respectiva terminasem de aranjat camera ei. Ii calcasem hainutele, fusesem la cosmetica si manichiura, aveam frigiderul plin cu mancare (negatita, ma pregateam sa o gatesc a doua zi) si ma pregateam de Craciun.

​Visam cu ochii deschisi la cele 3 saptamani de liniste si odihna pana la cezariana programata la mijocul lui ianuarie. Seara eu si sotul meu, ne relaxam la un episod din dr House. Pe la ora 10 mi s-a rupt apa. Pana sa ajung la baie n-am stiut ce s-a intamplat, ci doar ca ma simteam foarte uda si speram sa nu vad sange (frica tuturor mamicilor). La baie am rasuflat usurata cand mi-am dat seama ca de fapt s-a rupt apa. Sotul disperat la usa tot batea si ma intreba ce fac. Infasurata in prosop, calma si cu zambetul pe buze, ies si ii spun ca fiica-sa vrea sa vina si sa sune doctorul. Dupa alte 10 minute ies, ma imbrac linistita, fac bagajul, pun dosarul cu analizele si plecam. Pe drum, contractii.

La telefon vorbeam cu sotia medicului (fiindu-mi prietena), care imi tot spunea sa nu imping. Am ales sa nasc la un spital privat (ambele nasteri) panicata fiind de spitalele de stat, de lipsa conditiilor si a aparatelor pentru copiii nascuti prematur.

Am ajuns la spital la ora 11 seara. Echipa de garda ma astepta, medicul meu era deja in sala. La 23.20 eram in sala, la 23.40 am nascut. Mi-au dat lacrimile cand i-am auzit tipatul puternic. Nicicand nu am auzit un lucru mai frumos ca tipatul ei. A avut 2,780, 49 cm si nota 9. Perfect sanatoasa. Am plecat acasa a treia zi de Craciun.

La nasterea lui Alexandru lucrurile au fost mai complicate. Deoarece nu era refacuta rana de la prima nastere, am urmarit indeaproape cu medicul meu toata sarcina. La 11 saptamani am ajuns cu hemoragie la spital. Apoi nu am mai avut voie sa lucrez. Cu toate astea, eram singura cu Maria acasa care avea un an si 2 luni. ​De frica unei iminente rupturi uterine la 34 de saptamani si 3 zile am luat decizia impreuna cu medicul de a naste. A fost cu multe emotii si multa frica. Am avut hemoragie in timpul operatiei (detaliu pe care medicul meu mi l-a spus mult mai tarziu) dupa ce starea mea s-a imbunatatit.

Am zambit larg cand si Alexandru a tipat puternic si am vazut echipa de medici neonatologi respirand usurati. Apoi mi l-au adus, l-am vazut, iar cand l-au lipit de mine a tacut. Nimic pe lumea asta nu se compara cu momentul in care iti auzi, vezi si simti pentru prima oara copilul! Iar eu sunt fericita ca am trait asta de 2 ori. Alexandru a avut 2.700 kg, 47 cm si nota 9.

Imediat a fost pus la oxigen doar pentru a-l ajuta mai mult, desi respira si singur. A doua zi, din cauza unor complicatii i-a cedat un plaman, iar mie mi-a cazut cerul. A fost intubat si tinut la terapie intensiva. Nu l-am tinut in brate. Au urmat zile de cosmar! Am plans, m-am rugat mult. Programul de vizita la terapie intensiva era dimineata si seara 20 minute.

Imaginea din fata salii este mai mult decat trista. La ora de vizita vedeai cupluri care vin sa-si vada copiii. Fiecare se imbraca cu salopeta sterila, isi punea masca si intra. Fiecare cuplu mergea la copilul lui si statea, il privea si il atingea putin. Este o liniste de mormant. Se auzea doar zgomotul aparatelor si poate cate un planset de copil. Ieseam de acolo tinandu-ma de pereti.

Intotdeauna am spus ca cel mai trist lucru pentru o mama este sa nasca si sa plece din spital fara copilul ei. Eu am fost externata 4 zile mai tarziu, iar el a ramas. Am ajuns acasa, mi-am imbratisat fetita si am plans. Priveam casa si desi era mama mea, Maria, Alex, mi se parea goala. Mi se parea ca lipseste ceva. Desi nu fusese niciodata acasa Alexandru, casa era goala.

Alexandru a fost puternic si din a 5 zi a inceput sa isi revina. Noi am continuat vizitele si eram deja mai pozitiva. In ziua 6-a l-au detubat. In ziua 7 l-am putut tine in brate pentru prima oara. In ziua 8 a fost mutat in camera copiilor recuperati.

Cat am fost acolo, aproape toti copiii au fost recuperati. Cand am plecat, dupa 10 zile acasa, mai ramasese un singur prichindel, dar si el era pe calea cea buna. Alexandru nu ar mai fi astazi daca nu ar fi fost in acest spital, fara aceste aparate si fara echipa minunata de oameni de la Regina Maria.

Din pacate, in Romania mor zilnic prea multi copii! Mult prea multi! Copii care ar putea trai si avea o viata minunata!

Copiii nascuti prematur sunt niste luptatori de mici si niste invingatori, in cazurile fericite! Eu am 2 minuni acasa si ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru asta!

Multa grija si iubire!

Mesajele voastre